Please update your Flash Player to view content.
MagyarRomânăEnglish
Prezentare PDF Imprimare Email

Istoricul Arhivei Arhiepiscopale şi a Capitlului de Alba Iulia

Constituirea şi istoricul arhivei

Episcopia de Transilvania, înfiinţată în jurul primului mileniu, a jucat un rol însemnat în evul mediu. Conform acestuia, atât episcopia cât şi capitlul au dispus de arhive semnificative. Materialele arhivistice ale centrelor ecleziastice asemănătoare din Ungaria au suferit daune uriaşe şi se presupune că şi la episcopie s-a acumulat un număr însemnat de diplome originale, iar în urma activităţii locului de adeverire documente privind întreaga Transilvanie de tip oficial (relationes) şi de drept particular (fassiones), precum şi depuneri de arhive personale. Pe lângă activitatea cu caracter de notariat public, aici s-au păstrat şi actele privitoare la posesiunile proprii ale capitlului. În cazul oraşului Alba Iulia, cele mai multe date pomenesc, înaintea luptei de la Mohács, de mari distrugeri, care merită a fi menţionate. Prima catedrală a fost distrusă şi pustiită de tătari la începutul lunii aprilie 1241. De năpustirea tătarilor aminteşte şi un martor contemporan evenimentelor, Rogerius, în lucrarea sa „Carmen miserabile”.[1] Atacul tătarilor a nimicit toate diplomele şi actele acumulate până atunci. În perioada slăbirii puterii centrale, la sfârşitul secolului 13, pe 21 februarie 1277 saşii din Ocna Sibiului au atacat sediul episcopal abia renovat, incendiind catedrala şi devastând oraşul.

La scurt timp după Mohács, drept urmare a diviziunii Ungariei în trei părţi şi ca efect al Reformei religioase, s-a schimbat extrem de rapid politica şi societatea Transilvaniei. Urmarea Reformei a fost încheierea secularizării efective în Transilvania. Acest proces nu s-a desfăşurat fără violenţe şi, în 1556, când regina Isabela şi Ioan Sigismund s-au întors în Transilvania, i-au expulzat din viitorul principat pe episcopii de Tansilvania şi Oradea şi ordinele călugăreşti catolice. Începând de atunci, de-a lungul a 160 de ani, nu a funcţionat episcop romano-catolic în Transilvania. Fostele arhive ale episcopiei şi capitlului de la Alba Iulia, precum şi arhivele celorlalte locuri de adeverire (conventul de la Cluj-Mănăştur, capitlurile de la Arad, Cenad şi Oradea) au devenit sâmburele viitoarei arhive princiare.[2] Dieta de la Turda din anul 1557 a hotărât continuarea activităţii locurilor de adeverire secularizate. Conform hotărârii, s-a decis ca patru bărbaţi nobili să dispună de toate privilegiile şi diplomele din sanctuarul catedralei din Alba Iulia şi să le păstreze cu grijă. Tot ei să copieze şi actele pentru cei care le caută prin scrisoare de căutare.[3] Pe baza hotărârii dietale, în funcţia de requisitor, respectiv conservator al arhivei au fost alese persoane din cele patru confesiuni recepte.

În această arhivă se păstrau cărţile regeşti (libri regii), protocoalele de copii ale diplomelor emise de cancelaria principelui. Aici au ajuns corespondenţele mai întâi ale voievozilor şi mai târziu ale principilor. Figurau printre altele corespondenţe diplomatice (rapoartele solilor Porţii, rapoartele solilor din alte ţări, scrisorile demnităţilor publice maghiare, ale domnitorilor străini, scrisorile vizirilor şi paşalelor etc. trimise principelui, precum şi conceptele răspunsurilor), acte cu caracter oficial intern, de ex. ordinele princiare emise pentru organele fiscale, căpitanii cetăţilor etc., porunci deschise, rapoartele căpitanilor cetăţilor mai importante, documente privind armata princiară, ca şi modele de jurăminte, liste, tabele de sold, inventare de cetăţi.

Celălalt mare grup de documente dintre actele autorităţilor princiare l-a constituit producţia organelor fiscale (dările de seamă ale posesiunilor fiscale, tabele de producţie, socoteli miniere, liste de plată etc.). Arhiva principilor şi ale autorităţilor lor însă este foarte fragmentară. La moartea principilor o parte din arhivă – care nu trebuia, prin lege, să se păstreze în arhiva „statului” – era preluată de familiile lor. Astfel, documentele unor principi se regăsesc astăzi în arhivele familiale.

Un alt izvor de îmbogăţire al arhivei l-au constituit arhivele familiale sau ale persoanelor particulare. Unele familii, considerând că documentele lor sunt mai în siguranţă la sediul princiar decât la curia lor provincială, îşi lăsau arhivele la locul de adeverire din Alba Iulia, unde întâmplător au rămas definitiv. Alte arhive familiale au ajuns aici în urma dispariţiei unei familii. Arhiva princiară şi-a sporit fondurile şi prin lăsăminte şi prin corespondenţele requisitorilor.

Arhiva alba-iuliană a fost decimată din cauza vicisitudinilor istorice din secolele 16-18. Izvoarele consemnează că în anii 1565 şi 1601, la schimbarea confesiunii, catedrala din Alba Iulia a fost jefuită. De pierderile mai târzii ne vorbesc documente autentice: Szamosközy István, istoriograful umanist renumit din Transilvania, a devenit requisitor în 1594 la arhiva capitlului din Alba Iulia. Această arhivă, împreună cu cea a conventului din Cluj-Mănăştur, se considera institut de stat, unde se puteau solicita servicii de autenticitate publică pentru nobili şi pentru diferite grupuri ale societăţii din Transilvania.[4] În ultima parte a războiului de 15 ani, Tansilvania a devenit scena campaniilor militare devastatoare. Trupele lui Székely Mózes, mai apoi cele ale generalului Basta au jefuit în repetate rânduri ţara, lăsând în urmă ravagii. Prima mare distrugere a arhivei a avut loc în anul 1601, când militarii din tabăra lui Basta şi Mihai Viteazul au pustiit Aiudul şi Alba Iulia, spărgând uşile arhivei şi tăind documentele cu sabia.[5] Szamosközy, împreună cu ceilalţi requisitori, au cerut Dietei în anul 1602 să refugieze materialul din apropierea palatului episcopal, din turnul catedralei Sf. Mihail, unde stătea fără apărare în faţa pericolelor.[6] La un an după aceasta a explodat unul dintre turnurile catedralei. În 1604 arhiviştii au cerut iarăşi ajutorul Dietei. Conform relatărilor lor, „materialul rămas, în cantitate de trei care, nimic nu-l apără în faţa vicisitudinilor vremii, ploaia curgând în turn, documentele se distrug pe podea. Cu puţină cheltuială s-ar putea acoperi subsolul turnului. Dar arhiva nu numai din cauza vremii trebuie apărată, ci şi pentru a nu se împrăştia actele. Biserica a fost jefuită, sicriele sparte, uşă nu este. Arhivişii au renovat de mai multe ori intrarea sacristiei, dar oricine o sparge şi fură diplomele”. Szamosközy şi tovarăşii săi au argumentat că „arhiva alba-iuliană este depozitul documentar cel mai de preţ al întregii ţări”. Totodată au tras atenţia că, „de la Ştefan cel Sfânt, de la mulţi regi au pierit actele tainice ale ţării din cauza indolenţei”.[7] Avem date şi despre faptul că, la plecarea lui Báthori Zsigmond, în anul 1598, din Transilvania, contractele cu sultanii, scrierile regilor şi principilor, amintirile marilor evenimente au fost adunate la grămadă şi arse.[8] Tot Szamosközy aminteşte şi că arhiva capitlului de la Arad, refugiată la Alba Iulia, tot atunci a pierit. În septembrie 1658 Alba Iulia a fost devastată de tătari, provocând noi ravagii în materialul arhivei. Contemporanul evenimentelor, Szalárdi János, descrie detaliat în cronica sa arderea documentelor, din care doar o parte a putut fi dusă la Sibiu.[9] Comparativ cu acestea, trupele turceşti ale paşei Ali în 1661 au cauzat mai puţine distrugeri când au năvălit asupra oraşului. După restaurarea episcopiei, episcopul Sztoyka Zsigmond a renovat şi lărgit catedrala, dar, puţin mai târziu, arderea întâmplătoare, în anul 1758, a acoperişului catedralei şi turnului a adus noi pagube.[10] Perioada dictaturii de după cel de al doilea război mondial nu a fost nici ea benefică păstrării sigure a materialului arhivistic.

Episcopia transilvană (de Alba Iulia), după mai multe încercări, s-a întors la sediul său străvechi în anul 1715. Regele Carol III a redat bisericii catolice catedrala din cetate, unde a început activitatea oficială a cancelariei şi, totodată, adunarea documentelor mai vechi existente, fie în original, fie în copii. Noile autorităţi laice ale Transilvaniei, ajunsă sub stăpânire habsburgică, îşi păstrau actele oficiale în arhivele lor proprii. Arhiva locului de adeverire a ajuns sub supraveghere ecleziastică încă în anul 1729, pe urmă aceasta a fost întărită de articolul 7 al dietei din anii 1743/1744.[11] În anul 1756 au fost trimise comisii pentru analizarea stării arhivei din Alba Iulia, care au adus şi delimitări în arhivă. Au fost selectate separat pe o parte diplomele trunchinate, imposibil de folosit pentru asigurarea drepturilor, pe de altă parte celelalte materiale „inutile”: corespondenţele principilor cu Poarta, urbariile domeniilor fiscale, instrucţiunile posesiunilor şi funcţionarilor princiari, actele economice şi cu alt caracter.

Canonicul Benkő Mihály, în jurul anului 1786, a transformat interiorul arhivei şi a dus o parte din material în pronaosul catedralei, de unde o bună parte din ele a şi dispărut, până când membrii capitlului s-au sesizat şi au încuiat documentele în sacristia de sus a capitlului. Înfiinţarea Arhivei Fiscale din Transilvania, care practic a luat naştere încă de la 1769, a micşorat la rândul său materialul arhivistic, prin preluarea actelor doveditoare ale drepturilor fiscale. Ca urmare, au fost ridicate din arhiva alba-iuliană aceste feluri de documente. Din moment ce nu s-a consemnat în inventare ce a fost preluat de noua arhivă şi nici acolo nu s-a înregistrat provenienţa actelor, nu avem o imagine exactă asupra cantităţii materialului, dar presupunem că a fost semnificativă. Episcopul Batthyányi Ignác a selectat patru volume groase de documente, în primul rând din corespondenţa diplomatică a principilor şi alte corespondenţe secrete, precum şi din cele privind întreţinerea curţii. Acest material nu a mai ajuns înapoi, la loc în arhivă.

Ordonarea minuţiosă a materialului a avut loc în al treilea sfert al secolului 19, meritul acesteia aparţinând în primul rând lui Beke Antal (1838-1913). Istoricul independent al arhivei naţionale constituite din materialele diferitelor instituţii, păstrată la Alba Iulia, s-a încheiat în anul 1882. După lungi discuţii în prealabil, a intrat în vigoare legea (art. 23/1882) privind unificarea arhivei naţionale din Alba Iulia cu Arhiva Naţională din Ungaria. Deoarece ordinea arhivistică era tematică, nu a existat modalitatea separării documentelor conform provenienţei. Materialul ce a rămas la Alba Iulia a fost selectat de Beke Antal. Despre materialul arhivistic ajuns la Arhiva Naţională Maghiară s-a întocmit un inventar temeinic. S-a păstrat până astăzi denumirea, inexactă din punctul de vedere al conţinutului, de „Arhiva (naţională) a locului de adeverire al capitlului de Alba Iulia şi a conventului de Cluj-Mănăştur”. Despre materialul arhivistic rămas la Alba Iulia, Beke Antal a întocmit o publicaţie în trei volume.[12] Date despre istoricul arhivei găsim şi în introducerile indicilor arhivistici ai capitlului alcătuiţi de arhiviştii Beke Antal şi Boros József (1883-1972). Astfel de menţiuni mai detaliate întâlnim în inventarul lui Boros József din anii 1940, pe 16 pagini, împărţit în capitole.[13] În zilele noastre, cel care doreşte să se informeze despre arhiva alba-iuliană de odinioară trebuie să cerceteze cel puţin trei colecţii, făcând abstracţie de actele care au ajuns în arhive familiale sau alte colecţii publice. Diplome cu proveninenţă de aici au ajuns şi în diplomatariul Arhivei Naţionale din Ungaria, unde Arhiva Naţională a Capitlului de Alba Iulia dintre anii 1505-1868 constituie o unitate separată, în mărime de 24,86 metri liniari. În Biblioteca Batthyaneum se găsesc circa 90 de cutii arhivistice, în cantitate de 12 metri liniari, acte care au rămas în grija capitlului după 1882 şi care, pentru conservarea mai în siguranţă a materialului, au fost duse temporar, în anul 1912, în bibliotecă. Această colecţie conţine diplome şi documente din perioada anilor 1246-1900. Pe baza listei lui Beke, se găsesc aici cel puţin 1897 de documente care datează de dinaintea anului 1715, adică de dinaintea restaurării episcopiei. În final, cea de a treia colecţie este arhiva prezentată acum, în care se găsesc în jur de 905 acte de dinaintea anului 1716, din care 630 sunt datate anterior anului 1686 şi multe dintre ele sunt copii târzii.

Aşezarea arhivei

De-a lungul secolelor, arhiva capitlului a fost situată în încăperea din subsolul turnului sudic al catedralei. Sala de deasupra sacristiei a fost numită conservatorium, unde s-a păstrat şi biblioteca capitlului, pe care episcopul Mártonffy József a unificat-o din 1 iunie 1801 cu biblioteca seminarului teologic.[14]

În 1924 materialul mai vechi (acte între anii 1700-1800) al arhivei episcopale a fost aşezat în dulapurile goale ale arhivei capitlului de sub turnul bisericii.[15] Conform situaţiilor din anii 1940, arhiva capitlului se afla în trei locuri: în Biblioteca Batthyaneum, în sala de consiliu a capitlului şi sub turnul sudic al catedralei. În 1937 arhiva din Alba Iulia s-a îmbogăţit considerabil cu arhiva conventului de la Cluj-Mănăştur. Atunci canonicul Boros József a fost numit şi conservator al arhivei capitlului. Indicii întocmiţi de Beke Antal la începutul secolului 20 conţin şi aceste materiale. Ordonarea conform lădiţelor arhivistice (ladulla) ale lui Beke a rezervat loc în subsolul turnului sudic şi pentru materialul locului de adeverire din Cluj. La naţionalizarea Bibliotecii Batthyaneum şi această arhivă – în mod similar cu cea a capitlului – a rămas în bibliotecă. Arhiva episcopiei, după cel de al doilea război mondia,l a fost reordonată, de către persoane eclezisatice care nu aveau cunoştinţe arhivistice. Unele serii de documente au fost lăsate laolaltă, iar altele, care s-au acumulat de-a lungul secolelor – fiind scoase din locurile de provenienţă iniţială, sau care au ajuns acolo din diferite locuri – s-au constituit într-un fond numit „acte mixte tratate special”, la care s-a întocmit şi un inventar. Astfel, multe documente care se ţineau laolaltă au fost de regăsit în locuri total separate şi practic au devenit inaccesibile şi de necercetat pentru persoane externe.

În 1998, la iniţierea activităţii noastre, în turnul catedralei am găsit documente dezafectate, de cca 136 metri liniari. O parte dintre acte era aşezată în lădiţele de lemn de lângă perete; acestea au avut de suferit mai puţin. O parte dintre documentele de pe rafturile de lemn deschise s-a umezit, găsindu-se într-o stare mucegăită. În palatul arhiepiscopal, în mai multe încăperi, într-o înghesuială cumplită, în dulapuri de lemn şi pe deasupra acestora, îngrămădite până în tavan, au fost găsiţi (300 + 170 + 209 +72 + 45) 632 metri liniari de acte, în total. Iniţial, împreună cu documentele aflate în turn, aveam de-a face cu ordonarea a 768 metri liniari de documente. În anii următori a apărut şi arhiva seminarului teologic, în cantitate de 38 metri liniari şi, totodată, am terminat mai târziu ordonarea arhivei statusului catolic, depozitată în Cluj, în cantitate de 115 metri liniari. În afară de aceste obiective mari, s-au ivit şi alte fragmente, părţi de materiale mai mici, care au trebuit unificate cu unităţile deja formate. În totalitate, în ultimii şapte ani, împreună cu actele arhidiaconatelor şi ale parohiilor, care nu sunt prezentate în repertoriul de faţă, au fost ordonate şi prelucrate documente în cantitate de peste 1000 metri linari.

Ordonarea arhivei arhidiecezane şi a statusului catolic 1998-2006

Ideea ordonării arhivei aparţine Dr. Cicutti Lajos, jurist pensionar din Roma, care, la începutul anilor 1990, a obţinut consimţământul conducerii arhidiecezei şi a arhiviştilor din Ungaria pentru aceasta. În anul 1997 am început munca de ordonare şi, la un an după aceasta, am avut posibilitatea să fac aprecierea prealabilă a materialului, împreună cu doi colegi. La sfârşitul lunii octombrie 1998 am terminat prima propunere de ordonare detaliată, care s-a referit şi la problematica situării moderne a materialului. Încă în acelaşi an s-a încheiat şi renovarea încăperilor din subsolul aripii vestice a palatului episcopal. Conform propunerii mele, încăperile respective au fost prevăzute cu sisteme de avertizare incendiu, au fost mobilate cu rafturi metalice aduse din Ungaria, cu sisteme de luminare şi informatice moderne, şi s-a amenajat şi un birou pentru arhivist şi cercetători.

Munca de ordonare propriu-zisă a actelor a început în primăvara aului 1999, cu ajutorul studenţilor de la Facultatea de arhivistică din Budapesta şi cu consultarea conducătorului arhivei de atunci, Küsmődi Attila. Atunci am transportat materialul arhivei din subsolul turnului catedralei în depozitele renovate. Actele infectate de ciuperci din cauza umidităţii şi-au găsit loc într-o încăpere separată. Ordonarea a pornit destul de lent la început, deoarece materialul afectat a trebuit mai întâi să fie dezinfectat în mod profesional. Dezinfecţia s-a efectuat treptat, între decembrie 2000 şi aprilie 2001, în laboratorul de restaurare al Muzeului din Alba Iulia. Conducerea arhivei a fost preluată în noiembrie 2000 de către Bernád Rita, care, printre altele, dispunea de diplomă de istoric, mai târziu obţinând şi diploma de arhivist. Munca sa profesională şi remarcabilă a accelerat în mare măsură desfăşurarea ordonării. Materialul ordonat a fost aşezat pe rafturi metalice reglabile, în cutii neacide speciale de arhivă. Între timp au fost aduse în depozite actele arhiepiscopale de până la sfârşitul anului 2000, astfel termenul limită al materialului prelucrat s-a întins până la sfârşitul mileniului. Ordonarea materialului mai întâi la nivel de bază, pe urmă la nivel mediu s-a terminat la începutul anului 2003.

În luna august a anului 2002, împreună cu arhivista Bernád Rita, am făcut o vizită la Cluj pentru a studia materialul arhivistic al fostului Status Catolic din Transilvania. Am constatat că arhiva, în cantitate de 150 metri liniari, aflată în încăperea de lângă corul bisericii Sf. Mihail, se află dezordonată, în stare prăfuită, dar din fericire neinfectată. Tot aici se afla şi valoroasa arhivă a Parohiei de Cluj, ale cărei prime documente păstrate datează din anii de dinaintea luptei de la Mohács. Pentru ordonarea materialului arhivistic a trebuit să se amenajeze o încăpere corespunzătoare, cu instalaţii moderne, şi la Cluj, unde s-a asigurat prelucrarea sistematică a arhivei. Până în vara anului următor depozitul cu rafturi de arhivă moderne ne-a fost pus la dispoziţie şi au putut fi transportate actele arhivei fostului status catolic. Bineînţeles, arhiva parohiei a rămas în biserica Sf. Mihail, deoarece aceasta poate fi baza unui centru de colectare pentru raza Clujului. Ordonarea documentelor a luat mai mult timp decât ne-am aşteptat, fiindcă de multe ori a trebuit c,a din mase de documente încurcate, să se formeze o structură arhivistică logică şi accesbilă. În februarie 2005 a avut loc ordonarea actelor Seminarului Teologic din Alba Iulia şi reîmpărţirea actelor „hoinare” aparţinătoare altor fonduri şi unităţi. În mare parte atunci s-a format structura arhivei şi atunci am putut începe pregătirea manuscrisului inventarului de cercetare, al repertoriului.

Structura Arhivei Arhidiecezane şi a Arhivei Statusului Romano-Catolic din Transilvania. Structurarea materialului arhivistic

În timpul ordonării arhivei arhidiecezane şi a statusului, la constituirea structurii fondurilor şi a unităţilor arhivistice ne-au stat la dispoziţie foarte puţine exemple. Ordonarea arhivelor catolice din Ungaria şi Transilvania a ajuns doar în puţine cazuri în situaţii în care ne-am fi putut sprijini pe experienţele lor, şi alte publicaţii arhivistice asemănătoare cu caracter de repertoriu nu au apărut încă în ultimii 15 ani. Cel mai mare ajutor ne-a fost oferit de cele două volume apărute recent în cazul Arhivei Arhidiecezei de Kalocsa-Kecskemét.[16] Principiul nostru de bază a fost să ne conformăm direcţiilor de ordonare din arhivele ecleziastice catolice maghiare, dar situaţia specială a Transilvaniei nu ne-a lăsat să le aplicăm în totalitate pe acestea, munca noastră fiind îngreunată şi de lipsa consensului în cadrul arhivelor catolice maghiare privind principiile de ordonare.

În arhiva ecleziastică catolică primul grup de fonduri este constituit de arhiva /arhi/episcopiei, cel de al doilea de arhiva capitlului şi cel de al treilea de arhiva economică. Institutul special al catolicismului din Transilvania, şi de neregăsit în alte părţi, este Statusul Catolic din Transilvania. Arhiva acestuia a consituit un nou grup de fonduri. Suntem de acord că în Ungaria, în cadrul arhivelor arhidiecezane, arhivele parohiale şi arhidiaconale constituie o nouă unitate autonomă, adică un nou grup de fonduri.

Din cauza mărimii Arhidiecezei de Alba Iulia şi din cauza fondării mai multor centre arhivistice de colectare, mai sus amintite, aceste ultime unităţi nu apar în volumul nostru. Considerăm mai oportun ca acestea să apară în volume separate de inventare, în cazul fiecărui centru. În cel de al cincilea grup de fonduri se află actele altor organe şi organizaţii ecleziastice, care sunt de fapt rămăşiţe în cantităţi mici ale actelor ordinelor călugăreşti. În al şaselea grup de fonduri se regăsesc arhivele şi lăsămintele personale, iar în cel de al şaptelea colecţiile. În această ultimă categorie intră colecţia de fotografii, colecţia de hărţi şi planuri, precum şi colecţia de sigilii.

Majoritatea documentelor sunt scrise în latină, maghiară şi germană, pe lângă acestea în română şi italiană, dar în colecţii ne întâlnim şi cu corespondenţe în armeană sau ebraică. Cel mai vechi document al arhivei este o diplomă din 1429, în care sunt transcrise două diplome din secolele 13 şi 14. În arhivă, cu serii continue de documente ne întâlnim începând din anul 1715, de la restaurarea episcopiei. Din anii precedenţi acestuia s-au păstrat cca 1000 de documente, în original sau în transcriere; acestea sunt prezentate detaliat de către Bernád Rita în volumul următor al seriei. Cantitatea materialului prezentat acum este de 970 metri liniari. Repertoriul redă situaţia fondurilor din Alba Iulia şi Cluj din data de 30 iunie 2006.

(Fordította: Bernád Rita)



[1] Katona Tamás, A tatárjárás emlékezete /Memoria invaziei tătarilor/, Budapesta, 1981, p. 147.

[2] Pentru rezumatul istoric am folosit introducerile din volumul lui Trócsányi Zsolt, Erdélyi kormányhatósági levéltárak (Magyar Országos Levéltár – Levéltári leltárak 5.) /Arhivele autorităţilor guvernale din Transilvania (Arhiva Naţională Maghiară – Inventare arhivistice 5.)/, Budapesta, 1973, p. 21-26, p. 125-130.

[3] Trócsányi Zsolt, op. cit., p. 125.

[4] Pentru cariera de arhivist a lui Szamosközy pe baza vol. V. al Erdélyi Országgyűlési Emlékek /Monumentele Dietei din Transilvania/, p. 269-270. vezi Sinkovics István: Szamosközy István – Bevezetés az Erdély története 1598-1599, 1603 c. műhöz /Szamosközy István – Introducere la opera istoriei Transilvaniei 1598-1599, 1603/, Budapesta, 1977, p. 10-16.

[5] Trócsányi Zsolt, op. cit., p. 128.

[6] Vezi: Sinkovics, op. cit,. p. 15.

[7] Citatele sunt din Sinkovics, op. cit., p. 15-16.

[8] Szamosközy István, Erdély története /Istoria Transilvaniei/, op. cit., p. 89.

[9] Szakály Ferenc, Szalárdi János siralmas magyar krónikája /Cronica maghiară de plâns a lui Szalárdi János /, Budapesta, 1980, p. 439.

[10] Schematismus Venerabilis Cleri Dioecesis Transsylvaniensis, Alba Iulia, 1882, p. 12.; Léstyán Ferenc: A gyulafehérvári római katolikus megyéspüspökség” /”Episcopia romano catolică de Alba Iulia”/ in Erdélyi egyházaink évszázadai /Secolele bisericilor noastre din Transilvania/, Bucureşti, 1992, p.11-12.

[11] Trócsányi Zsolt, op. cit., p. 126.

[12] Beke Antal, Az erdélyi káptalan levéltára Gyulafehérvárt /Arhiva capitlului transilvan din Alba Iulia/, I-III, Budapesta, 1890-1896, p. 1-308.

[13] Arhiva Arhiepiscopiei Romnao Catolice şi a Capitlului de Alba Iulia (în continuare AARCCAI), Actele capitlului, Inventare.

[14] AARCCAI, Canonica Visitationes, Vizita catedralei şi a capitlului, 1821.

[15] AARCCAI, Actele episcopale, 612/1924.

[16] Lakatos Andor, A Kalocsai Főszékeskáptalan Levéltára /Arhiva Capitlului de Kalocsa/, Kalocsa, 1998, p. 1-174. şi Lakatos Andor-Lakatos Adél-Szabó Attila, A Kalocsai Érseki Levéltár. Levéltárismertető /Arhiva Arhiepiscopiei de Kalocsa. Ghidul arhivei/, Kalocsa, 2001, p. 1-342.


 

Menü

Bejelentkezés